„Aici, BBC. Toate cele bune!“ Cu aceste cuvinte, rostite egal, fără tremur, la microfon, Filip Standavid încheie ultimul buletin de ştiri al BBC în limba română. Punct. După 69 de ani de emisie. Este vineri, 1 august 2008, ora 19 fix. În redacţie nu se mai aude un sunet. O secundă. Apoi, aplauze.
Cu jumătate de oră înainte de ultimul buletin de ştiri al BBC România, în redacţie nu se simte apropierea tăcerii definitive care se va lăsa în curând. Sună telefoanele, ţăcănesc mitralierele tastaturilor în bătălia pentru deadline, cineva fumează pe balcon, altcineva pune cap la cap, pe calculator, zigzagurile unei înregistrări, se intră, se iese, se vorbeşte, fierbe cafeaua, bolboroseşte bidonul cu apă răcită electric, de afară răzbate mârâitul oraşului toropit de căldură, desk-editorul Cătălin Striblea cere din arhivă o înregistrare din decembrie 2006 cu Băsescu condamnând comunismul.
Filip Standavid încă mai dă telefoane, vrea o declaraţie de la Daniel Morar, şeful DNA, pentru că şi ultimul buletin de ştiri trebuie făcut după regulile scrise în BBC Guidelines, biblia oricărui ziarist de la imensa corporaţie britanică, însă procurorul are telefonul închis, jurnalistul încearcă iar şi iar, de la mobil, de la telefonul redacţiei, sună la toate telefoanele unde îl poate găsi şi tot nu dă de magistrat până în clipa când trebuie să predea materialul, zice: „Ah, cel mai de seamă clujean al României are telefonul închis.E clar, nu mă mai iubeşte!“, începe să bată nervos în taste şi încheie ştirea fără declaraţia lui Morar, care nici nu era foarte importantă, dar ar fi fost mult mai bine să fie.
„N-am obţinut niciodată mai uşor o declaraţie de la cineva doar pentru că m-am prezentat drept redactor la BBC, spune Filip Standavid. Încărcătura de prestigiu a BBC nu mi-a deschis nici uşile, nici gurile demnitarilor în România. Ba dimpotrivă, aş putea spune. Pentru că am informat corect, de multe ori am deranjat înalte personaje care apoi refuzau să mai declare ceva pe motiv că postul le-a fost ostil“.
Pe la 4 după-amiaza începe să se aglomereze în redacţie, de unde până atunci mai mult de patru-cinci redactori n-au fost. Animaţia începe de pe monitorul de deasupra uşii, conectat la o cameră de luat vederi, se vede în stradă cum vin unul câte unul ziariştii, foşti sau actuali angajaţi ai postului de radio britanic, încă pentru câteva ore, intră, trec în tăcere pe sub cupola roşie pe care scrie ON AIR şi se aşază fiecare pe unde apucă, cei mai mulţi în picioare, rezemaţi de pereţi, scot din genţi aparate de fotografiat şi camere de filmat şi, în aceeaşi tăcere vegheată de soarele roşu de pe hol, încep să înfulece cu aparatele lor fiecare bucăţică din redacţie, din prezentul tot mai scurt, chipul unei colege, Selma, cum îi dau lacrimile, tabla pe care cineva a scris BBC – British Broadcasting Cut, tabla cu programul la zi, el cu ea, ei doi, ele două, un grup, o îmbrăţişare, fumul din balcon, foşti colegi aproape uitaţi, ceasul cel mare, obsedantul ceas al redacţiei, ceştile de cafea de peste tot, maldărele de mape, agende, hârtii.
Mircea Zamfir, camuflat de clăbucii bărbii albe şi de ochelari, încearcă o glumă, bună gluma, dar nimeni nu râde, doar nişte zâmbete. E încordarea apropierii momentului când postul va înceta să mai emită, va dispărea odată cu soarele roşu de pe hol ce se va stinge după „Aici, BBC. Toate cele bune!“, e şi încordarea, de fiecare dată nouă, a clipelor de dinaintea buletinului de ştiri, emoţia aceea inefabilă şi fără sfârşit care îl face pe ziarist să o ia de la capăt în fiecare zi, iar şi iar, senzaţia de cuceritor al lumii când îşi ascultă ştirea la radio, când îşi vede emisiunea la televizor sau îşi reciteşte, ca pentru prima dată, textul tipărit pe care deja îl ştie pe de rost.
Acul secundarului aleargă peste sângele uscat al ultimelor 15 secunde, marcate cu roşu pe cadran. Ultimele 5 secunde pocnesc în aer ca nişte împuşcături. De la Londra, Big Ben dă ora exactă. 6 seara. „Bună seara. Aici BBC“. A început buletinul de ştiri. Ultimul.
Pentru Christian Mititelu, fostul director, timp de 20 de ani, al redacţiei în limba română a BBC, presa din România şi România chiar pierd „un post de radio independent. Complet independent. Un post care venea cu acea puternică tradiţie a presei britanice. Ieşim din scenă cu fruntea sus“, încheie venerabilul jurnalist.
Pentru vecinul din perete, dispariţia postului de radio e o binecuvântare. Redacţia e într-un bloc de pe Strada Maria Rosetti construit prin anii ’70 pentru favoriţii regimului de atunci. Ocupă unul dintre uriaşele apartamente de peste 200 de metri pătraţi, cu două intrări, cu patru balcoane. În acel bloc stă generalul Mihai Chiţac, care deţine patru asemenea apartamente. Cu aşa avere, condamnările succesive pentru represiunile din timpul revoluţiei nici nu-l ating, bătrânelul e verde şi vioi, l-am văzut privind pofticios la şaorme pe trotuarul de vizavi. Mai stă acolo şi Dumitru Prunariu, singurul cosmonaut român. Locatarii blocului elitist vor scăpa de vânzoleala jurnaliştilor şi a invitaţilor şi poate blocul îşi va regăsi liniştea şi taina rostuite din vremea zidirii. Vecinul îşi va regăsi şi el liniştea, nu va mai auzi prin perete, dimineaţa, când se va bărbieri, buletinul de ştiri direct din studioul amenajat în baie, alături.
Ora 7. S-a încheiat ultimul buletin de ştiri al redacţiei BBC în limba română. Peste două ore se va mai emite de la Londra un scurt istoric al postului, din 1939 până în 2008, apoi pe frecvenţele BBC se vor transmite numai programe în engleză.
„Aici, BBC. Toate cele bune!“ Atât. O secundă mare, mare, de linişte. Apoi toată lumea începe să aplaude. Lavinia Cincu, corespondenta de la Iaşi, stă nemişcată pe un scaun şi priveşte în gol. Ultima ei ştire, despre inundaţii, n-a mai transmis-o pe calea obişnuită, a venit cu ea în buzunar şi a editat-o în redacţie.
Clipele de linişte le sparge chiar Filip. Iese din studioul de emisie şi fuge direct pe balcon să fumeze. Ceva îl nemulţumeşte. „Am dat o bâlbă!, se lamentează jurnalistul. În loc de «un urs a ucis un om în Braşov» am zis «un urs a găsit un om…», ceea ce, totuşi, e adevărat. Mai rămânea să mai bag şi Rusia în NATO şi încheiam glorios“. Tatiana Niculescu, redactorul-şef, care a stat cu el în studio tot timpul, îl linişteşte. Bâlba asta nu va ştirbi nimic din prestigiul BBC.
Tatiana Niculescu îşi aminteşte că la Londra, la un curs unde mai erau ziarişti din toate ţările unde emitea BBC, li s-a cerut să deseneze, la propriu, pe tablă, portretul ascultătorului de BBC, aşa cum şi-l imaginau cursanţii. Ziariştii au desenat, au şters, au adăugat până, în final, a rămas un domn sobru, cu costum, cu pălărie, cam la 40 de ani. Un ins cu simţul umorului, capabil să primească în mod inteligent bâlba unui crainic emoţionat.
La 7 şi două minute, cei aproape 30 de ziarişti din redacţie stau cu genţile pe umăr, stânjeniţi, nu ştiu ce să facă, paralizaţi, parcă până atunci s-ar fi hrănit cu sunetele boxelor. Trebuie să plece toţi la o petrecere de adio, la parastas, zic ei. Tonul îl dă Valentin Panduru, regizorul de emisie. Vrea să se îmbete şi a doua zi să zacă mahmur. Apoi se va apuca de învăţat pentru carnetul de şofer, fiindcă până acum nu a avut timp. Ceilalţi vor pleca în concediu cu banii primiţi drept compensaţie de la BBC. După care se vor întoarce la radio, fiecare pe unde va găsi.
Unul câte unul, ies toţi. Ultima iese Tatiana Niculescu. „Suntem obişnuiţi cu aceste momente la radio, unde totul este profund efemer, tot ce faci la radio moare în clipa când s-a auzit“, spune ea. Rămâne doar doamna Nuţi. În redacţia pustie, telefoanele sună parcă la întrecere.
Pentru prima oară, domnului de 40 de ani, cu costum şi pălărie, nu-i răspunde nimeni la telefon.
Doamna Nuţi mai rămâne în serviciul Maiestăţii sale
Elena Catană, femeia de serviciu – toţi îi spun doamna Nuţi -, adună de prin dulapuri zahăr, ceai englezesc, pungi cu cereale, detergenţi, tacâmuri, căni, cafea. O să le ia pe toate acasă. A fost 5 ani angajata guvernului britanic, câştiga 14 milioane pe lună, mai mult decât un profesor din România, şi mai lucra şi la o firmă românească şi mai încasa opt, cu peste 20 de milioane de lei pe lună era mulţumită. Doamna Nuţi va mai rămâne în serviciul Maiestăţii sale regina Elisabeta a II-a până în octombrie, când se va vedea ce se va face cu aparatura, va mai şterge praful până atunci. „Nu de bani îmi pare rău, că pot să câştig şi în altă parte, se plânge doamna Nuţi, dar de oameni îmi pare rău, că a fost tare frumos pentru mine să lucrez între oameni inteligenţi“. Când termină de strâns din bucătărie, doamna Nuţi vine şi ea în redacţie şi se aşază la un birou printre oamenii inteligenţi, tot respectul, care de aproape o oră de când a început ultimul buletin de ştiri nu au scos nici un cuvânt, acum e prezentă aproape toată echipa care se va dizolva odată cu salutul final al lui Filip, lipseşte directorul Răzvan Scorţea, care va asculta ultimul sunet al emisiei în studiourile de la Londra. De asemenea, mai lipsesc şi nu vor mai veni niciodată Victor Bratu, dispărut prea tânăr într-un accident pe munte, Nae Bădulescu, până în ultimele zile a muncit Nae, şi Gheorghe Malarciuc, corespondentul de la Chişinău care a transmis ultima depeşă de pe patul de spital în care avea să moară în aceeaşi zi.
Fără buton
Christian Mititelu povesteşte că, în anii războiului, George L. Campbell a fost supervizorul redacţiei româneşti. Cunoştea 64 de limbi, iar româna la perfecţie. Era gata oricând să apese pe un buton şi să întrerupă emisia dacă s-ar fi spus ceva nepotrivit la microfon. „Aşa era în război. După aceea, butonul n-a mai fost folosit niciodată. În România, BBC a fost un post fără buton.“
